În fiecare an, la data de 4 iulie este marcată Ziua Crucii Roșii Române, aceasta fiind data la care, în 1876 s-a înființat Societatea de Cruce Roșie din România și a primit recunoașterea Comitetului Internațional al Crucii Roșii.
Printre semnatarii actului de înființare a Crucii Roșii Române se regăsesc importante personalități ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturza, Gr. G. Cantacuzino și Dr. Carol Davila.
După înființarea Crucii Roșii Române, la nici trei săptămâni, prima ambulanța a acesteia pleca într-o misiune umanitară pe frontul sârbo-turc de la sud de Dunăre. Pe baza solidarității ce unește Societățile Naționale surori, prima misiune a Crucii Roșii Române avea menirea de a acorda ajutor medical militarilor răniți, indiferent de tabăra din care făceau parte.
În anii 1877-1878, în timpul Războiului de Independență, Crucea Roșie Română a intervenit cu personal sanitar, ambulanțe și trenuri sanitare în sprijinul trupelor de campanie și a înființat așezăminte spitalicești în București și în diferite orașe ale țării. Pe frontul de la Rahova, voluntarii de Cruce Roșie s-au luptat să limiteze ravagiile febrei tifoide.
Între anii 1888 și 1892, societatea și-a extins activitatea prin organizarea de cursuri speciale pentru pregătirea surorilor de caritate și în 1891 s-a înființat școala permanentă pentru infirmiere, iar un an mai târziu a luat naștere un spital școală cu 10 paturi.
Profitând de o perioadă de pace, Crucea Roșie Română a continuat să se organizeze și să se pregătească, atât din punct de vedere material cât și din punctul de vedere al personalului, pentru a putea fi în măsură să acționeze cât mai eficient în cazuri de necesitate.
În 1913, în timpul celui de-al doilea război, personalul Spitalului Mobil al Crucii Roșii Române a acordat asistență militarilor bolnavi de holeră pe teritoriul statului bulgar. Odată cu reîntoarcerea trupelor în țară, holera s-a extins și în România, afectând un număr mare de oameni din mai multe județe. Crucea Roșie Română a fost și de această dată solicitată de autorități și a intervenit cu corturi de mare capacitate, materiale sanitare și cu echipe medicale, reușind să îngrijească și să salveze mii de bolnavi.
Prin Statutul Crucii Roșii, adoptat în 1876, femeile nu puteau face parte din conducerea Societății, de aceea în 1906 a luat naștere Societatea de Cruce Roșie a doamnelor din România sub conducerea Irinei Câmpineanu.
Societatea activa în paralele cu cea înființată în 1876 și se ocupa cu strângerea de fonduri pentru ajutoare în caz de război și calamități, pregătea personal voluntar, coopta doamne devotate din aproape toate orașele țării.
În 1915, Adunarea Generală a Societății Naționale de Cruce Roșie a aprobat fuziunea celor două entități. Cu acest prilej, Regina Maria, sub al cărei patronaj se afla Crucea Roșie la acea vreme, a adresat românilor următorul mesaj: “Crucea Roșie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca și în război, nu trebuie să piară. Cu toții, de la mic la mare să o sprijinim cu evlavie, cu însuflețire, cu nesfărșită dragoste”.
Întreaga istorie a Crucii Roșii Române o puteți găsi pe site-ul: www.crucearosie.ro